În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi
textele teoretice ale lui Alexandru Macedonski. Alţi
reprezentanţi sunt Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales
George Bacovia, care foloseşte poezia simbolistă drept pretext,
pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanţe expresioniste sau
existenţialiste.
Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care
încearcă să-l teoretizeze apar odată cu Macedonski şi sunt puse
în circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte
de reconstituirea simbolismului ca şcoală, în Franţa, apar în
această revistă, încă din primul ei an de existenţă, 1880,
articole de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere
simboliste. De altfel, Macedonski avea să-şi revendice mai
târziu, în 1889, printr-un articol intitulat “În pragul
secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan european.
“Belgienii, şi se poate zice aceasta cu mândrie şi despre mii din
români - scrie el - dacă n-au fost tocmai ei precursorii
mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea
strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei
viitorului, Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell,
Fernand Severin şi alţii încă - cei patru întâi citaţi, astăzi
deja iluştri - au avut onoarea, împreună cu mine, să ia parte
acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de revista “La
Wallonie”, al cărei energic şi valoros director era dl. Albert
Hockel, unul dintre distinşii colaboratori actuali ai marii
reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel, în numărul din
august 1886, Macedonski publicase, într-adevăr, patru poezii în
limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla.
Încă în 1880 apăruse în "Literatorul" articolul intitulat “Despre
logica poeziei”, în care erau formulate idei care anticipau
anumite judecăţi ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau
apropieri între poezie şi muzică, dar se releva deosebirea de
structură dintre poezie şi proză. Poezia - accentua Macedonski -
îşi are logica ei particulară, deosebită de logica prozei:
”Logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogică la
modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e absurd, “logica
poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul”.
Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15
iunie 1892, este "Poezia viitorului", articolul scris de
Macedonski. Prin simbolism - se spune în articol - ca şi prin
instrumentalism, care este “tot un simbolism, cu deosebire că
sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor”, poezia “şi-a
creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul
ei…”.
După părerea poetului, “simbolismul unit cu instrumentalismul”
este, ca şi wagnerismul, “ultimul cuvânt al geniului omenesc".
Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate
de Macedonski în “Lite-ratorul”, ca "Despre poezie" sau "Despre
poemă" (1881), în care poetul pledează pentru concentrare şi
sinteză lirică, pentru poezia care să adune în ea, imprevizibil,
mişcări sufleteşti contrastante.
Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze
stăruitor în literatura română. În numele acestui curent,
directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea
de poezia românească de până atunci: parnasianism, naturalism,
decadentism, simbolism - tot ce putea impresiona prin neobişnuit
şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după
ultima modă parisiană, menite să revoluţioneze lirica. După
modelul lui Rollinat, din care a şi tradus, Macedonski a afişat
uneori preferinţe morbide pentru macabru, ca în "Vaporul morţii",
de exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul,
poetul propunându-şi să creeze efecte lirice prin pure combinaţii
de imagini şi sunete ca în "Rimele cântă pe harpă" şi "Guzla".
Unele din aceste poezii, de exemplu, “Înmormântarea şi toate
sunetele clopotului” sau “Lupta şi toate sunetele ei”, au fost
publicate în volumul "Poezii" din 1881, înainte de întemeierea
şcolii lui René Ghil la Paris.
După exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importanţă
specială aspectului grafic al scrierilor sale: în manuscisul
romanului său "Thalassa" a încercat să sugereze sentimentele nu
numai printr-o anumită aşezare a cuvintelor în pagină ci şi prin
înterbuinţarea unor cerneluri de culoare diferită, textul
înfăţişându-se, în felul acesta, policrom, ca într-un amuzant joc
de copii.
Pe această linie au mers câteodată şi unii dintre frecventatorii
cenaclului şi colaboratorii aşişderi al “Literatorului”, ca
Mircea Demetriad, Al. Obedenaru, Gh. Orleanu, Al. Petroff ori
debutantul Ion Theo, tânărul Tudor Arghezi, care a publicat în
suplimentul literar al ziarului “Liga ortodoxă” unele poezii
debiteare instrumentalismului, pe care însă apoi marele poet şi
le-a renegat.
Dacă Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al
simbolismului, este el oare şi un poet simbolist? Unii i-au
contestat cu violenţă această calitate. Alţii au acceptat-o cel
puţin parţial, influentaţi poate de Macedonski însuşi, care s-a
proclamat singur şi cu ostentaţie simbolistă pentru o perioadă
scurtă.
Desigur, în structura cea mai intimă a spiritului său, poetul nu
este un simbolist. El rămâne în mod fundamental un romantic de
formaţie paşoptistă, euforic, exuberant, vitalist. Deşi în poezia
lui apar unele simboluri, poetul are grijă ca, aproape de fiecare
dată, să le explice, să le împrăştie înreaga aură enigmatică, să
le distrugă inefabilul atât de caracteristic poeziei simboliste,
aşa cum procedează, de exemplu, şi în Noaptea de decembrie. Dar
nu e mai puţin adevărat că în poezia macedonskiană apar şi primii
germenii notabili de simbolism românesc, primele teme autentic
simboliste, care vor fi cultivate în literatura română.
Poetul, citadin romantic, se simte, fără îndoială, atras de unele
idei şi motive poetice simboliste (suferinţa, nedreptatea,
mizeria, entuziasmul, neîncrederea, revolta, dispreţul, soarta
femeii în societatea burgheză, evadarea în vis, orientul, erotica
etc.), deşi simbolistica propriu-zisă rămâne aproape întotdeauna
la suprafaţă. Macedonski este un mare poet predominant romantic,
în a cărui operă poetică au lăsat urme şi unele elemente
simboliste, fără a-i modifica sau altera adevărata substanţă,
alături de elemente şi motive naturaliste şi parnasiene.
MICA ANTOLOGIE POETICA SIMBOLISTA
ION MINULESCU (1881-1944)
Acuarelă
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...
(din vol. “Strofe pentru faptele diverse”,1930)
Romanţă fără ecou
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...
Îţi mulţumesc!...
Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?...
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti...
Să nu te mişti...
Şi dacă ne iubeşti -
O!... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă-ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...
Iubire, bibelou de porţelan!...
(din acelaşi volum)
Romanţa celor trei corăbii
Pornira cele trei corabii...
Spre care tar m le-o duce vantul?...
Ce porturi tainice,
Ascunse cercetatoarelor priviri,
Le vor vedea sosind manate de dorul tristei pribegiri?...
Ce valuri nemiloase,
Maine,
Le vor deschide-n drum mormantul?...
Pornira cele trei corabii, purtand in pantecele lor
Gramezi de aur,
Chihlimbare,
Smaralde verzi
Si-opale blonde ;
Iar sus, pe bord,
Tristetea-acelor romante vesnic vagabonde,
Cantate,
Azi, in drum spre Poluri,
Iar maine-n drum spre-Ecuator!...
Pornira cele trei corabii...
Si-abia se mai zaresc —
Se-ngroapa
In golul zarilor patate de violetul inserarii ;
Iar albul panzelor intinse,
In cenusiul departarii,
Zideste trei mausoleuri in care dorm cei dusi pe apa.
Pornira cele trei corabii...
Si-n urma lor ramase portul,
Mai trist ca muntele Golgotei insangerat de-un asfintit,
Si-n urma lor,
Pe cheiul umed,
Un singur albatros ranit
Mai sta de paza,
Ca Maria,
Venita sa-si vegheze mortul!...
(din vol. “Romanţe pentru mai târziu”, 1908)
TRAIAN DEMETRESCU (1866, Craiova -1896)
Melancolie
Când, primăvara, vine-n cârduri
Poporul blând de rândunele,
Eu parcă-aştept să se rentoarcă
Şi visurile mele.
Când viaţa pare mai frumoasă
Şi mai lipsită de suspine,
Eu tot aştept să se rentoarcă
Şi visele-mi senine...
Se duce vara... şi se duce
Poporul blând de rândunele,
Iar eu mă simt tot mai departe
De visurile mele...
Corbii
Pe plopii ninşi
Coboară corbii-n pâlc de doliu,
Cernesc al iernei alb linţoliu,
Şi, trişti, de foame par învinşi...
Cugetători,
Privesc pe cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori...
În cimitir,
Pribegi, s-au adunat la sfadă;
Iar sub uitare şi zăpadă
S-ascund mormintele în şir...
Şi pe când trec,
În a crepusculului oră,
Spre groapa unde doarme-o soră,
Şi-n suflet plânsul îl înec;
În aiurări
De spaimă inima mea moare...
Acoperite de ninsoare,
Pierdute sub orice cărări...
Şi mă învinge
Un gând amar, ştiind c-odată
Şi peste groapa mea uitată
Vor trece corbii şi va ninge.
ŞTEFAN PETICĂ (1877, Tecuci – 1904)
Am palida tristeţă a apelor ce plâng
Pe jghiabul clar si rece al albelor fantani
Sculptate-n intuneric de mesterele mani-
Am palida tristeta a apelor ce plang.
Pe fata blondei unde incet si trist s-abate
Ca umbra unor aripi o doina din batrani
Ce cadee ca un freamat al codrilor pagani
In cari mor legende si vise departate.
Pe marmura cea rece se lasa un amurg
De toamna-ntarziata ca negura pe vale
Si sufletul se plange pribeag pe vechea cale
Iar lacrimi,calde lacrimi ca roua-n seara curg.
Adancul intuneric se-ntinde ca-ntr-un vis
Si nici o licarire in zare nu s-arata
Vestind speranta pala ce turbura si-mbata,
Fantanae o noapte,tacerea un abis.
GEORGE BACOVIA (1881 – 1957)
AMURG
Trei corbii - ah, "Corbii"
Poetului Tradem -
Si curg pe-nnoptat
Pe-un targ inghetat,
Se duc pustii...
Pe cand, de argint,
In amurg de argint,
S-aprinde crai-nou
Pe zãri argintii
In vastul cavou...
Iubito... ah, "Corbii"
Poetul Tradem...
GRI
Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
Si pe lume plumb de iarnã s-a lãsat;
"I-auzi corbii!" - mi-am zis singur... si-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri .
Ca si zarea, gândul meu se înegri...
Si de lume tot mai singur, mai barbar, -
Trist, cu-o panã mãtur vatra, solitar...
Iar in zarea grea de plumb
Ninge gri.
SONET
E-o noapte udã, grea, te-neci afarã
Prin ceatã - obosite, rosii, fãrã zare -
Ard, afumate, tristele felinare
Ca într-o crâsma umeda, murdarã.
Prin mãhãlãli mai neagra noaptea pare...
Sivoaie-n case triste inundarã -
S-auzi tusind o tusã-n sec, amarã -
Prin ziduri vechi ce stau în dãrâmare.
Ca Edgar Poe mã reâtorc spre casã,
Ori ca Verlaine, topit de bãuturã -
Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasã.
Apoi, cu pasi de-o nostimã mãsurã,
Prin întunerec bâjbâiesc prin casã,
Si cad, recad, si nu mai tac din gurã.
TABLOU DE IARNÃ
Ninge grozav pe câmp la abator
Si sânge cald se scurge pe canal;
Plinã-i zãpada de sânge animal -
Si ninge mereu pe-un trist patinor...
E albul aprins de sângele-nchegat,
Si corbii se plimba prin sânge... si sug;
Dar ceasu-i târziu... în zãri corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înoptat
Ninge mereu în zarea-nnoptatã
Si-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupi licãrind.
- Iubit-o, sunt eu la usa înghetatã...
ÎN GRÃDINÃ
Scârtâie toamna din crengi ostenite
Pe garduri bãtâne, pe stresini de lemn,
Si frunzele cad ca un sinistru semn
În linistea grãdinii adormite.
O palidã fatã cu gesturi grãbite
Asteapta pe noul amor...
Pe când, discordant si infiorãtor,
Scârtâie toamna din crengi ostenite
PASTEL
Buciumã toamna
Agonic - din fund -
Trec pãsãrelele,
Si tainic s-ascund.
Târâie ploaia...
Nu-i nimeni pe drum;
Pe-afara de stai
Te-nabusi de fum.
Departe, pe camp,
Cad corbii, domol;
Si rãgete lungi
Pornesc din ocol.
Tãlãngile, trist,
Tot sunã dogit...
Si tare-i târziu,
Si n-am mai murit...
