CLASA A IX-A. UNITATEA “SCENE DIN VIAŢA DE IERI ŞI DE AZI”
TEXTE LITERARE AUXILIARE
EVADAREA (I)
În fine, a sosit şi mult aşteptata zi de sâmbătă (6 iunie 1953). În zorii zilei, am intrat ca de obicei în mină. La o eventuală percheziţie (lucru care din fericire nu se întâmpla decât la ieşirea din mină), s-ar fi descoperit lucruri ciudate asupra a 12 deţinuţi. Pe sub salopetă purtam câte două, chiar trei cămăşi, pulovere şi cojoc, iar în traistele în care în mod obişnuit ne luam câte ceva de mâncare s-ar fi găsit unele obiecte, care cu siguranţă că ar fi dat de gândit administraţiei: periuţe de dinţi, săpun, câte o faşă, vată şi chiar ceva medicamente. Mache, care a intrat mai târziu în mină sub pretextul vizitei lunare obligatorii, prevăzută de regulament, avea asupra lui o listă nominală a tuturor deţinuţilor din lagăr. Cum am intrat în mină, am şi urcat la °intermediar°. Muream de căldură şi abia aşteptam să mă dezbrac de toate câte le aveam pe mine. Primele două-trei ore am lucrat normal cu Caranica la perforat. Apoi mi-am rostuit surplusul de îmbrăcăminte într-un sac de pânză de doc, care stătea în mod obişnuit atârnat la capul patului meu din baracă. Era un sac de vânătoare, pus de mama în pachetul pe care-l primisem de acasă, după proces. mi-am mai luat o dată rămas bun de la Alecu şi Guşa. Nu ştiu care din noi eram mai emoţionaţî, când ne-am îmbrăţişat pentru ultima oară. Am pornit-o pe scări urmărit de privirile lor îngrijorate. Trebuia să mă duc să-mi iau în primire cele trei grenade care erau ascunse în altă parte a minei. Ion Pantazi, cu mine şi cu un al treilea dintre noi, eram singurii prevăzuţi să avem grenade asupra noastră.
(Ion Ioanid, "Închisoarea noastră cea de toate zilele", vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 169)
APLICAŢIE
Să se comenteze fragmentul de mai sus, având în vedere structura şi maniera stilistică evocator-narativă, personajele şi imaginea vieţii de la închisoare în epoca totalitară comunistă a anilor cincizeci (“obsedantul deceniu”, după o formulă pusă în circulaţie de scriitorul Marin Preda).
OPINII
Criticul literar Alex Ştefănescu afirmă despre acest autor următoarele: “...Ion Ioanid (exmatriculat din anul al III- lea al Facultăţii de Drept, pentru că era fiul unui (fost) ministru), arestat în 1949, sub învinuirea de complicitate la trimiterea unor scrisori în străinătate, arestat din nou în 1952 şi torturat cu bestialitate în timpul anchetei, condamnat la 18 ani de muncă silnică pe baza unor probe false produse de Securitate. În 1953 a evadat, împreună cu un grup de deţinuţî, de la mina de plumb de la Cavnic. A fost prins după două luni, la Bucureşti, iar mama lui – pedepsită cu închisoarea pentru că nu l-a denunţat. După eliberare a fugit din ţară si a lucrat la postul de radio “Europa Liberă”. Este autorul extraordinarelor memorii Închisoarea noastră cea de toate zilele, apărute în România după 1989” (vezi "Istoria literaturii romzne contemporane". 1941-2000, Ed. Maşina de Scris, Bucureşti, 2005, p. 32, coloana din dreapta)
CE SPUNE AUTORUL
"Recunosc că nici înainte de arestare şi cu atît mai mult după experienţa vieţii petrecute în închisoare nu m-au impresionat şi nu am fost în stare să acord respectul cuvenit, din principiu, gradelor, titlurilor, sau membrilor ierarhiei vreunei organizaţii, fie ea politică, militară, ori bisericească, decît în măsura în care oamenii care le reprezentau erau, într-adevăr, respectabili. Nici uniformele, nici numele sonore, nici originea socială, nici chiar vîrsta părului cărunt nu m-au împiedicat să-i apreciez după alte criterii decît ale onestităţii şi caracterului integru. [...] Am respectat şi admirat numai nobleţea de caracter. Nu cred că te înnobilează nici sîngele, nici gradul de cultură, nici munca !" (Închisoarea noastră cea de toate zilele, ediţia I, Albatros, Bucureşti, 1996, vol. 5, p. 264)
„În virtutea aceleiaşi solidarităţi, care mă leagă si azi de vechii mei camarazi de detenţie, dedic această carte de amintiri celor care au trecut prin închisorile comuniste şi nu mai sunt acum printre noi, ca sa ştie, acolo în lumea în care se afla, ca nu i-am uitat. De asemenea, şi celor care au supravieţuit închisorilor şi îşi trăiesc ultimii ani într-o "libertate" suspectă , care pregetă să le facă dreptate. Dar am scris aceste amintiri şi pentru ceilalţi, pentru acei neoameni care şi-au legat semenii în lanţuri, i-au lovit şi schingiuit, i-au înfometat şi i-au ucis fără milă, ca să ştie şi ei că nu i-am uitat şi că numele şi faptele lor vor fi consemnate în paginile de ruşine ale istoriei noastre" (Închisoarea noastră cea de toate zilele, ediţia I, Albatros, Bucureşti, 1996, vol. 5, p. 269)
