Bucureşti, 9 septembrie 1910
Draga mea Otilia,
Nu este nici un an de cand ai plecat din casa regretatului Constantin Giurgiuveanu, dar parcă au trecut decenii. Imi place să cred că timpul care a trecut nu te-a schimbat şi că ai rămas aceeaşi persoană agreabilă pe care o ştiu. Prin faţa ochilor mi se perindă parcă aievea imaginile frumoasei noastre prietenii, toate acele lucruri gingaşe care ne-au marcat existenţa. Pentru mine erai ca o stea strălucitoare într-o noapte întunecoasă. Erai antiteza Auricăi, biata fată bătrână, dar şi a Georgetei, actriţa fară vocaţie, cu care Stănică ar fi vrut să mă combine, pentru a-mi strica viitorul.
M-au marcat în mod special dovezile de gingăşie pe care mi le-ai dat în atâtea rânduri. Neuitată in veci rămâne amintirea călătoriei noastre în Barăgan, la conacul lui Leonida Pascalopol, dar şi momentele de nerepetat ale venirii mele în casa lui moş Costache, când tu m-ai scos dintr-o mare încurcătură, atrăgându-i atenţia tatălui tău vitreg că eu eram nepotul său, cu neuitatele cuvinte: “Dar, papa, e Felix!...” Zău, m-am simţit de parcă aş fi picat din lună!
Drept să îţi spun, cred că mi-ar fi fost imposibil sa rezist în acea casă unde roiau toţi amatorii de moşteniri, de la Stănică Raţiu, avocatul leneş şi chiulangiu, fără procese, până la odioasa mea matuşă, Agale... Nu aş fi stat sub acelaşi acoperiş cu toţi aceştia, dacă nu era prezenţa ta luminoasă acolo. Ştii cât de mult te-am iubit, deşi nu ţi-am spus-o făţiş niciodată. Poate dacă aş fi făcut-o, eram şi azi împreună, mergând pe acelaşi aurit drum al vieţii... dar destinul, iată, a hotărât altfel. Asta este, şi noi trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt, dacă nu ne putem asuma riscul de a încerca să le modificăm după dorinţa noastră.
Altfel, cred că Pascalopol îţi asigură un trai confortabil şi te înconjoară cu toată grija şi preţuirea sa de adevărat aristocrat. Te-a scos din acel viespar, ţi-a oferit o viaţă demnă de tine, ţi-a aşternut la picioare o mică împărăţie domestică... şi pentru toate astea eu trebuie să mă declar fericit. Poate că vreodată, cine ştie, drumurile noastre se vor intersecta din nou... cine ştie?... Eu unul sunt convins că ceea ce a fost mai bun pentru noi rămâne definitiv de domeniul trecutului
În ceea ce ma priveşte, transpir stând zi şi noapte cu burta pe carte, căci nu îmi pot permite sa ratez o frumoasă carieră de medic. Iubita mea este, deocamdată, cartea, învăţătura – şi nimeni mai bine decât tine nu a înteles acest lucru. Îţi mulţumesc! Eu am spirit de sacrificiu, dar tu eşti însăşi Zeiţa Virtuţii!
Aş mai putea înşira aici multe şi mărunte, dar nu vreau să ajung şi eu un demagog al iubirii romantice care este în mod fatal sortită pieirii, precum anii cei mai frumoşi ai tinereţii. Rămâi sănatoasă şi trăieşte-ţi viaţa aşa cum socoteşti tu că este mai bine. Eu voi aprinde în fiecare seară o lumină în sufletul meu, în amintirea iubirii noastre.
Cu drag te îmbrăţişează al tău prieten , camarad şi sincer admirator,
Felix Sima, eminent student medicinist şi viitor doctor de renume internaţional
joi, 3 iunie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)